Andreea-Otilia Şuiu
Cls. a XII-a A
Radu Constantinescu
Cls. a XII-a F
Protagoniştii iubirii
ochii îi acopăr, se puteau desluşi priviri luminoase, ca ale oricărui copil trist şi totodată
înveselit de febra iubirii. Aşa cum era, plin de tăcere, îi veneau în minte fraze pe
care ar putea să le rostească la nesfârşit, fără a divulga o oarecare amprentă a
clişeului linvistic: "Oare au jignit-o cuvintele mele?" În camera lui, care nu desena o
ambianţă personalizată, ci mai degrabă un spirit neajuns de lume, i s-a strecurat în minte,
aşa cum sufletului îndrăgostit îi sunt predispuse mii de vorbe, numele lui, în ritmul unei
voci ce-i îngreuna respiraţia şi ritmul cardiac. Nu a aşteptat să se asigure de prezenţa
acelei chemări..
- "Da", răspunde laconic Antoine, gândind că aceste cuvinte nu ar putea fi auzite
de altcineva sau convins că inima acum îi freamătă voci fantomatice; însă, vocea
care îi dădea târcoale era simplificată cu ajutorul unei idei. Ideea ordonatoare era
iubirea, cea care îi predestina începutul şi sfârşitul fiecărei simţiri, care se prelungea
în momentele în care ea vorbea, râdea, privea..
de altcineva sau convins că inima acum îi freamătă voci fantomatice; însă, vocea
care îi dădea târcoale era simplificată cu ajutorul unei idei. Ideea ordonatoare era
iubirea, cea care îi predestina începutul şi sfârşitul fiecărei simţiri, care se prelungea
în momentele în care ea vorbea, râdea, privea..
-Ce argintiu de dulce sună glasul tău, singuratic, rosteşte feeric Annika, cea care
cutremura ascunzişul camerei cu scârţâitul uşii.
cutremura ascunzişul camerei cu scârţâitul uşii.
Luminile de la sol păreau la fel de departe ca stelele. Cei doi erau copii, stăteau
unul în faţa celuilalt ca nişte adulţi, îşi vorbeau ca nişte bătrâni, atenţi la cuvinte şi
simţind un fior săgetând colţurile camerei cu fiecare gest, fiecare sunet. Era economia
mişcării dusă până la zgârcenie. Se temeau unul de celalalt.
unul în faţa celuilalt ca nişte adulţi, îşi vorbeau ca nişte bătrâni, atenţi la cuvinte şi
simţind un fior săgetând colţurile camerei cu fiecare gest, fiecare sunet. Era economia
mişcării dusă până la zgârcenie. Se temeau unul de celalalt.
-Sunt despărţit şi uitat de lumea întreagă, fiind menit suferinţei, rosteşte Antoine pierdut...
Începeau să se destăinuie gânduri disperate... vorbe non-sens, care se desprindeau
de chipul gândirii şi divulgau un nou răsărit în existenţa lui, plină de patima
adolescentină a iubirii. E prea greu să înţelegi profunzimea sentimentelor mele pentru
tine, se adresează privind-o cu însemnătate pe iubita sa.
de chipul gândirii şi divulgau un nou răsărit în existenţa lui, plină de patima
adolescentină a iubirii. E prea greu să înţelegi profunzimea sentimentelor mele pentru
tine, se adresează privind-o cu însemnătate pe iubita sa.
-Pe zi ce trece ne înstrăinăm de noi înşine, zice ea.
-De ce ai venit?
-Pentru că....aş putea găsi n motive. Primul ar fi evident, apoi aş continua cu o largă
enumeraţie şi tot nu ar avea sens. Poate că lipsa poftei de mâncare mă îngrijora,
poate că nu am realizat iniţial că toate aceste lucruri îşi aglomerează povara asupra
mea. Şi mai erau amintirile, când celui ce-ţi induce această lipsă de mâncare îi simţi
lacrimile alunecându-i pe degete, căzând apoi pe masă, apoi simţi că e vina ta, că e vina
lui, că e vina voastră. În visul meu, pe care îl visam de dor, suprimam depărtarea reală
dintre noi. Puteam să-i spun, fără ocol, acelei persoane, care eşti tu, tot ceea ce mă
îndemna sufletul. Iar visul prindea în zbor o primă privire şi o a doua, și-o-a treia-n zări,
ce-i răspundea în noapte oricărui dor. Îmi amintesc cum ne vorbeam prin vorbe şi nu
puteam adormi decât târziu, cu capul pe pieptul meu, într-o lume lunecoasă, cu iarbă
puţină pe pământul noroios, o lume în care noi semănăm firele de iarbă, luptam pentru
sentimente, deşi solul realităţii este îngropat în noroi.
enumeraţie şi tot nu ar avea sens. Poate că lipsa poftei de mâncare mă îngrijora,
poate că nu am realizat iniţial că toate aceste lucruri îşi aglomerează povara asupra
mea. Şi mai erau amintirile, când celui ce-ţi induce această lipsă de mâncare îi simţi
lacrimile alunecându-i pe degete, căzând apoi pe masă, apoi simţi că e vina ta, că e vina
lui, că e vina voastră. În visul meu, pe care îl visam de dor, suprimam depărtarea reală
dintre noi. Puteam să-i spun, fără ocol, acelei persoane, care eşti tu, tot ceea ce mă
îndemna sufletul. Iar visul prindea în zbor o primă privire şi o a doua, și-o-a treia-n zări,
ce-i răspundea în noapte oricărui dor. Îmi amintesc cum ne vorbeam prin vorbe şi nu
puteam adormi decât târziu, cu capul pe pieptul meu, într-o lume lunecoasă, cu iarbă
puţină pe pământul noroios, o lume în care noi semănăm firele de iarbă, luptam pentru
sentimente, deşi solul realităţii este îngropat în noroi.
El încă o privea. Locul ei avea o splendidă strălucire trandafirie.
-De ce sufletul se bucură când se acoperă de prima zăpadă- iubirea, iar apoi îngheaţă...
şi se topeşte greu. Eu, acum, aşa mă simt... pe jumătate îngheţat, pe jumătate topit,
fără vlagă. Ştii, eu vreau ca iubirea noastră să fie numai primăvară.
şi se topeşte greu. Eu, acum, aşa mă simt... pe jumătate îngheţat, pe jumătate topit,
fără vlagă. Ştii, eu vreau ca iubirea noastră să fie numai primăvară.
-Vezi de ce nu simţi primejdia? Parcă nu iubeşti... mi-am pus în gând să scot din tine un
om ilustru.
om ilustru.
-Ilustru?
-Da, ilustru...o lumină scânteind în farmecul unui sentiment doar al nostru. Să afli totul
despre iubire, iubindu-mă. Dacă iubim, atunci suferinţa... este iubire. Orice trăire devine
iubire, orice gând, orice vorbă, orice facem, tot ce suntem, familia noastră deja întemeiată
în momentul iniţierii iubirii. Şi poate că aşa vei iubi şi suferinţa.
despre iubire, iubindu-mă. Dacă iubim, atunci suferinţa... este iubire. Orice trăire devine
iubire, orice gând, orice vorbă, orice facem, tot ce suntem, familia noastră deja întemeiată
în momentul iniţierii iubirii. Şi poate că aşa vei iubi şi suferinţa.
-Dar ea n-alină a mea jale, ...Annika...
Iar Antoine îi arătă o scrisoare de mai multe pagini. El încă priveşte amăgit acele pagini,
iar Annika s-a înfuriat: "vasăzică nenorocitu ăla de fotograf este cel care atacă iubirea
noastră?"
iar Annika s-a înfuriat: "vasăzică nenorocitu ăla de fotograf este cel care atacă iubirea
noastră?"
Cu o bucurie ştearsă şi o pălărie neagră cu boruri largi, şi-a ferit faţa. Shanon,
autoarea piesei numită "Antoine şi Annika", se ascundea se pare de reacţia oamenilor
după această premieră în sala de teatru. O privire căutând în neştire ochii ei o sperie
zdravăn! Atunci femeia se ridică de pe scaun. În dreptul ieşirii ea îl întreabă pe vizitiu
(care era şi bun prieten cu ea) de domnul care îi cuprinsese atenţia :
autoarea piesei numită "Antoine şi Annika", se ascundea se pare de reacţia oamenilor
după această premieră în sala de teatru. O privire căutând în neştire ochii ei o sperie
zdravăn! Atunci femeia se ridică de pe scaun. În dreptul ieşirii ea îl întreabă pe vizitiu
(care era şi bun prieten cu ea) de domnul care îi cuprinsese atenţia :
-El e, nu?
-Da, doamnă. Chiar domnul Antoine în persoană se află în această sală. Se pare că după
atâţia ani în care nu v-aţi văzut, încearcă să retrăiască povestea de dragoste de acum 30 de
ani.
atâţia ani în care nu v-aţi văzut, încearcă să retrăiască povestea de dragoste de acum 30 de
ani.
Devenind sciitoare, apoi regizoare, Shannon îi dăduse viaţă Annikei şi lui Antoine
îi păstrase numele real, întruchipând propria ei tinereţe în acea premieră. Nici Antoine, auzind
despre această piesă, nu o pierduse. Cei doi nu se văzuseră de mulţi, mulţi ani. Ambii
erau văduvi. Shannon se căsătorise cu fotograful.
îi păstrase numele real, întruchipând propria ei tinereţe în acea premieră. Nici Antoine, auzind
despre această piesă, nu o pierduse. Cei doi nu se văzuseră de mulţi, mulţi ani. Ambii
erau văduvi. Shannon se căsătorise cu fotograful.
Pntru a trece neobservată, ea se alătură unui grup de domni mai în vârstă, care o
felicitau. Tot ei îi aduc aminte de Antoine ca de un vechi amic, pe care propun să-l invite la
masă.
felicitau. Tot ei îi aduc aminte de Antoine ca de un vechi amic, pe care propun să-l invite la
masă.
-Domnilor, la vârsta dumneavoastră nu va sfătuiesc să-l invitaţi la masă.
-De ce Shannon?
-Din… n motive...
Cu toţii au avut o mică discuţie. Soţiile domnilor îşi făcuseră repede loc şi ele la bârfă.
Deja începuseră să dezbată subiecte precum gospodăria sau familia: „Abia seara târziu, ne
putem aşeza, frânte de oboseală, pe covertura patului..” sau „Am vrut să-i las să-şi facă seara
culcuşul printre boarfe. Semănau însă cu nişte maidanezi, aşa că a trebuit să mă îndur şi de
această dată”… ş.a.
Deja începuseră să dezbată subiecte precum gospodăria sau familia: „Abia seara târziu, ne
putem aşeza, frânte de oboseală, pe covertura patului..” sau „Am vrut să-i las să-şi facă seara
culcuşul printre boarfe. Semănau însă cu nişte maidanezi, aşa că a trebuit să mă îndur şi de
această dată”… ş.a.
Cortina încă nu se trăsese, spectacolul era pe sfârşite. Ceea ce nu cunoşteau participanţii
la acea iubire dăinuitoare în timp, chiar şi ca o amintire, este că nu avea sfârşit continuarea.
Shannon încă avea emoţii.
la acea iubire dăinuitoare în timp, chiar şi ca o amintire, este că nu avea sfârşit continuarea.
Shannon încă avea emoţii.
-Este ceva în neregulă, Shannon? Pari puţin palidă, întreabă unul dintre domnii alăturaţi
discuţiei.
Vizitiul ajunge şi el. Ce s-a întâmplat doamnă?
discuţiei.
Vizitiul ajunge şi el. Ce s-a întâmplat doamnă?
-Nimic. Le-am spus că nu era nimic în neregulă și am avut dreptate. Am întrebat însă de
Antoine.
Antoine.
-Doamnă, eu v-aş sfătui…
Vizitiului, care îi era vechi confident femeii, nu i se mai ascultară sfaturile. Shannon s-a dus
împiedicându-se de rochia lungă, la locul în care stătea Antoine, aşezându-se lângă acesta.
împiedicându-se de rochia lungă, la locul în care stătea Antoine, aşezându-se lângă acesta.
-... Aşa. Am venit, domnule, să vă spun că suntem din aceeaşi familie...
-Cum, doamna mea?
-Nu ai spus tu că iubirea e familia?
-Tu ai spus, Shannon. Deci suntem din aceeaşi iubire.
După o secundă, Shannon în sfârşit se relaxează alături de vechea ei amintire, ronţăie
alune și chicotește; mulțimea râde și ea. Piesa se dovedeşte a fi un adevărat succes…
alune și chicotește; mulțimea râde și ea. Piesa se dovedeşte a fi un adevărat succes…
LORENA STANCU
-Clasa a IX-a E-
